Amintiri din Războiul Rece. Cum a smuls spionajul britanic cel mai bun agent din mâinile KGB după o operațiune ultrariscantă: Scutecele murdare, arma secretă contra sovieticilor

Oleg Gordievski, cel mai prețios spion al serviciilor secrete britanice în perioada Războiului Rece. Foto: Associated Newspapers

Operațiunea de extragere din Rusia a spionului Oleg Smolenkov de către spionajul american amintește de una dintre cele mai spectaculoase acțiuni de acest gen din timpul Războiului Rece.

  • Oleg Gordievski a fost cel mai bun agent dublu din anii ’80. El a scăpat de regimul sovietic după ce a lucrat în secret pentru spionajul britanic.

  • Când Moscova i-a cerut să-și părăsească postul de la Londra și să vină urgent în țară, britanicii se temeau că acesta va fi eliminat.

  • Folosind scutece murdare, brânză și cipsuri cu ceapă, soțiile unor agenți britanici au reușit să păcălească mirosul câinilor de la frontiera URSS, contribuind decisiv la succesul acțiunii de extragere a lui Gordievski.

Extragerea lui Oleg Smolenkov din Rusia și transferul lui în Statele Unite, unde trăiește acum, a iritat Kremlinul. Din nou, rușii pierd printre degete un spion vestic important. Li s-a întâmplat și în timpul Războiului Rece, când au suferit o înfrângere și mai usturătoare.

Oleg Gordievski a fost cel mai bun agent dublu din anii ’80. Volumul “The Spy and the Traitor” (“Spionul și trădătorul”), scris de Ben Macintyre, prezintă povestea uimitoarei operațiuni prin care acest spion de top a fost extras din URSS.

Colonelul sovietic Oleg Gordievski a fost recrutat de spionajul britanic la sfârșitul anilor ’60, în timp ce se afla la post în Copenhaga, și a fost convins să devină agent dublu. El a ajuns șeful stației KGB de la Londra și a fost considerat cel mai valoros spion din timpul Războiului Rece, informațiile furnizate englezilor fiind neprețuite.

Un spion englez în fruntea stației KGB de la Londra

La începutul aventurii sale, Oleg Gordievski era încântat. Generalul Arkadi Guk, șeful ambasadei sovietice de la Londra, fusese expulzat de Marea Britanie pentru spionaj, iar el, ca locțiitor, era cel mai îndreptățit să-i ia locul. Dacă primea acceptul Moscovei, spionajul britanic reușea să-și numească agentul în fruntea centralei KGB de la Londra.

Cartea lui Ben Macintyre prezintă povestea operațiunii prin care Gordievski a fost extras din Uniunea Sovietică, chiar pe sub nasul KGB

Miza era uriașă – Gordievski ar fi avut acces la cele mai importante secrete ale spionajului sovietic. Ar fi putut informa Vestul despre tot ce plănuia KGB.

Dar confirmarea nu mai venea, iar întârzierea deciziei a crescut suspiciunile că Gordievski a fost depistat de sovietici. Iar tensiunea a crescut în ianuarie 1985, când i s-a ordonat să se întoarcă la Moscova pentru o întrevedere “la cel mai înalt nivel”.

Spionajul britanic a anticipat că era o capcană: era momentul să-l extragă pe agentul de 46 de ani din sistem și să-i pregătească evadarea? Unii au fost de părere că riscul de a-l lăsa să se întoarcă la Moscova era prea mare.

Dar de la Moscova nu venea niciun semn de pericol. “Nu eram foarte îngrijorați și nici el nu era. El credea că totul e în regulă. I s-a oferit ocazia să fugă, dar a refuzat-o. Nu vedea vreun risc important”, a spus un ofițer MI6.

Gordieveski a preferat să-și joace cartea până la capăt. S-a dus acasă, iar la sosirea la sediul KGB a fost bine primit. La o ședință a fost prezentat drept “șeful de la Londra, tovarășul Gordievski”. Oleg s-a liniștit, era încântat.

După o scurtă ședere acasă, a plecat la Londra. În câteva luni urma să fie numit la comanda centralei KGB din capitala britanică și căpăta acces complet la toate secretele. Și dacă se descurca bine, poate era și avansat general.

Chemarea Moscovei

La sfârșitul lui aprilie 1985, Gordievski a primit, în sfârșit, postul râvnit și a avut o surpriză când i s-a dat servieta cu cele mai importante documente. Înăuntru nu era nimic, de parcă toate secretele erau ascunse. Nu era un semn bun.

După ce a început “să adulmece” câte ceva prin dosarele la care avea acces, într-o seară a primit pe birou o telegramă de acasă: “Pentru confirmarea numirii la post, vă rugăm să veniți urgent la Moscova, în termen de două zile pentru discuții importante.”

Gordievski a simțit atunci că i se pregătește ceva. S-a repezit la prima cabină de telefon public și a cerut o întâlnire urgentă cu șeful de atunci al MI6, Simon Brown. În următoarele 48 de ore, MI6 și Gordievski trebuiau să decidă dacă el se va întoarce în țară cu orice risc sau dacă el și familia sa vor fi luați sub protecție de britanici și ascunși.

Instinctul îi spunea că solicitarea era neobișnuită, dar nu neapărat dubioasă. Niciunul dintre colegii lui din KGB nu-i dădea de bănuit că ar fi ceva în neregulă.

Pe de altă parte, Moscova rămăsese ciudat de tăcută după numirea lui. Nu i-au trimis nicio notă de felicitare și încă nu primise nicio telegramă importantă care să conțină codurile secrete de comunicare.

Totuși, dacă KGB îl bănuia de trădare, de ce nu trimisese pe urmele lui Departamentul 13, specializat în răpiri, ca să-l ducă acasă? Dezbatarea lui cu șefii MI6 nu a ajuns la o concluzie clară. Au stabilit să se mai vadă o dată, iar până atunci el și-a rezervat un bilet la zborul de duminică spre Moscova.

În sediul MI6 s-a luat o hotărâre: nu era niciun semnal de alarmă. Erau foarte aproape de un triumf uriaș și nu exista niciun motiv clar pentru care să renunțe la omul lor. Dar au căzut de acord că nu-l puteau presa pe Oleg, decizia de a continua era a lui.

La următoarea întâlnire, i s-a oferit șansa de a defecta, fiind asigurat că familia lui va fi protejată pentru toată viața. Dar dacă va decide să continue, Marea Britanie îi va fi recunoscătoare pentru totdeauna. Chiar dacă Oleg renunța atunci, spionajul britanic obținuse multe date importante, dar dacă el mergea mai departe, jackpot-ul ar fi fost și mai mare.

Rusul a rămas tăcut, pierdut în gândurile sale. Apoi a vorbit: “Suntem aproape. Să ne oprim acum ar fi o renunțare la datoria noastră și la tot ce am făcut. Este un risc, dar e un risc controlat și sunt pregătit să mi-l asum. Mă voi întoarce.”

Cât de mult știa KGB-ul?

În seara aceea, i-a spus soției, Leila, că se duce la Moscova și se va întoarce la Londra în câteva zile. Ea a observat că unghiile lui erau roase aproape complet. Apoi, într-un act de un curaj nebun, Oleg Gordievski a urcat la bordul unui avion Aeroflot care a decolat de pe Heathrow.

La Moscova, imediat cum a intrat în aeroport a văzut semne de pericol peste tot. Vameșul i-a studiat pașaportul mai mult decât în alte dăți. N-a venit niciun oficial să-l aștepte, deși așa era practica atunci când un colonel KGB venea din străinătate.

Oleg a urcat într-un taxi, asigurându-se în gând că dacă KGB ar fi știut că este agent dublu, ar fi fost arestat la coborârea din avion și ar fi fost dus într-o celulă pentru a fi interogat, torturat și executat.

Ajuns în fața ușii apartamentului său dintr-un bloc de pe strada Lenin, unde nu mai fusese de câteva luni, a învârtit cheia în broască o dată, apoi din nou. Dar ușa nu s-a deschis. La a treia a mers.
Dar Gordievski nu încuia niciodată ușa de trei ori. Asta însemna un singur lucru – cineva cu o cheie copiată fusese înăuntru și a uitat să încuie de două ori. Acel cineva nu putea fi decât de la KGB. Apartamentul fusese verificat și probabil i se plantaseră microfoane. Spionul era spionat, iar el era prea priceput la așa ceva ca să se înșele tocmai de data asta.

Ani la rând, imaginile din operațiunile de filaj au fost singurele în care apărea agentul dublu (în stânga). Foto: Daily Mail

Deși era clar bănuit, nu fusese anchetat, deci nu aveau suficiente dovezi – s-a gândit el. Chiar și în Uniunea Sovietică, nu se mai lucra ca pe vremea lui Stalin, măcar acum se mima justiția cu un dram de probe.

Înăuntru, Oleg a căutat urmele vizitei. Știa că tot ce a spus și a făcut a fost urmărit și verificat, toate mișcările îi erau monitorizate. N-a dormit deloc în noaptea aceea, chinuit de teamă și de întrebări fără răspuns: “Cât de mult știe KGB-ul? Cine m-a trădat?”. Într-un fel sau altul, avea să afle.

Tensiune maximă

Gordievski fusese, într-adevăr, trădat. Un agent CIA nemulțumit, Aldrich Ames, comisese unul dintre cele mai spectaculoase acte de trădare din istoria spionajului, divulgând KGB numele a 25 de agenți infiltrați de Vest în rețeaua sovietică. Iar printre aceștia era și Gordievski.

Dar KGB n-a trecut la represalii. Nici acum nu se știe de ce, dar conducerea KGB a fost mai interesată de ceilalți spioni de pe lista lui Ames. Poate că aștepta să-l prindă pe Gordievski în flagrant, când lua legătura cu MI6, ca să pună Londra în dificultate.

În dimineața următoare, Oleg s-a dus la sediul KGB și a intrat în biroul lui, așteptând să fie chemat de șefii lui. Dar nimeni nu i-a zis nimic, așa că a plecat acasă, frământat din nou de zeci de întrebări. A doua zi, la fel și tot așa, timp de cinci zile. Tensiunea ajunsese la paroxism. Nu detectase niciun semn că ar fi urmărit, dar al șaselea simț îi spunea că sunt ochi și urechi la fiecare colț.

Zilele treceau și el începuse să se întrebe dacă nu cumva temerile lui erau inutile. Atunci au apărut și dovada că nu erau. Pe hol, un coleg l-a întrebat: “Oleg, ce s-a întâmplat în Anglia? De ce au fost retrași toți agenții sub acoperire de acolo?”. Abia a reușit să-și ascundă șocul. Asta însemna un singur lucru: KGB știa că rețeaua din Anglia fusese compromisă și a scos-o din funcțiune. “Stai liniștit. Poartă-te normal”, își spunea. Dar în sinea lui, panica punea stăpânire pe el.

Drogat cu “serul adevărului”

Luni dimineața era în biroul lui când a fost anunțat că îl caută două persoane. Îl așteptau în afara clădirii. În timp ce se îndrepta spre mașina lor, a înțeles ce urma.

A fost dus la o casă în care KGB își găzduia oaspeții. Niște pahare de lichior și un platou cu sandișuri pe masă. Cei doi au intrat cu el. Înăuntru îl așteptau generalul Sergei Golubev, șeful KGB, și colonelul Viktor Budanov, cel care conducea departamentul de investigații.

Părea o discuție amicală. Au băut un rând, încă unul și tot așa, până când Oleg s-a îmbătat. Spre șocul lui, simțea cum alunecă într-o lume a halucinațiilor, părea pe jumătate conștient și avea senzația că se vede pe el însuși din afara corpului său. I se turnase în băutură “serul adevărului”, un drog psihotropic creat pentru a face orice persoană să vorbească fără să se poată opune.

Cei doi l-au luat la întrebări, iar Gordievski le răspundea fără ocolișuri, mirându-se de ceea ce spunea. Dar o parte a creierului rămăsese în defensivă: “Ai grijă!”, își spunea el. Transpirat și speriat, Oleg lupta pentru viața lui.

Niciodată n-a reușit să-și explice ce s-a întâmplat cu el în următoarele cinci ore. Își amintea doar niște fragmente vagi, mai mult cuvinte și fraze, ca și cum ar fi trăit un coșmar. “Știm că ești agent britanic! Avem dovezi clare ale vinovăției tale. Mărturisește!”, îi spuneau.

Dar Gordievski și-a amintit cuvintele lui Kim Philby, spionul britanic care trăia în exil la Moscova. “Să nu recunoașteți niciodată”, îi învăța pe studenții KGB cărora le preda. “Nu! N-am ce să recunosc. Nu știu despre ce vorbiți”, le-a spus Oleg șefilor KGB. În cele din urmă, cei doi au încetat să-l acuze, apoi i-au întins o capcană. Golubev a scos asul din mânecă. “Știm cine te-a recrutat la Copenhaga.”

“E o prostie! Nu-i adevărat”, le-a răspuns. Apoi și-a jucat și el ultima carte, spunându-le că nu-s cu nimic mai buni decât agenții lui Stalin care smulgeau mărturisiri false de la nevinovați.

Imagine de filaj cu Gordievski, făcută de serviciile secrete daneze PET în timp ce acesta se afla la post în Copenhaga. Foto: Daily Mail

La cinci ore de la primul pahar băut, Gordievski a simțit că îl toropește o oboseală fatală și s-a făcut întuneric. S-a trezit într-un pat, cu gura uscată și o durere cumplită de cap. N-avea idee unde se află și ce se întâmplase. Anchetatorii s-au întors: “Ai fost foarte nepoliticos, tovarășe Gordievski. Ne-ai acuzat că am reînviat Marea Teroare din 1937. Ce ne-ai spus nu a fost adevărat, tovarășe Gordievski și o să-ți dovedesc. O să te ducă o mașină acasă”, i-a zis unul dintre ei.

Gordievski era uimit. Se aștepta să-l ucidă acolo, dar l-au lăsat în pace. Și-a dat seama că n-aveau cu ce să-l înfunde.

Tras pe linie moartă și filat non-stop

A doua zi, o comisie KGB a decis să-i ia postul de la Londra. N-a fost dat afară din sistem, dar a fost tras pe linie moartă și i s-a zis că poate să-și ia concediu când vrea. Gordievski nu mai înțelegea nimic – fusese acuzat de trădare, dar i se dădea voie să plece în concediu. Mimând nevinovăția și durerea pentru niște acuzații nefondate, el a anunțat că respectă decizia conducerii.

Ajuns acasă, a încercat să pună cap la cap ce știa. KGB nu ierta pe nimeni. Faptul că încă nu era în celulă însemna că încă nu aveau dovezi care să-l acuze. Urma să fie supravegheat până când îl prindeau. Și, spre neșansa lui, niciun spion urmărit de KGB nu scăpase din URSS. Apoi i-a fost spart din nou apartamentul, iar hainele și pantofii au fost acoperite de spray radioactiv care putea fi detectat doar cu ochelari speciali și cu aparat Geiger.

La Londra, soția lui, Leila, a fost anunțată că el avea o mică problemă cardiacă și că ea trebuie să se întoarcă la Moscova. Vestea plecării ei a alarmat MI6, unde persista deja îngrijorarea după ce Oleg nu mai dăduse niciun semn de două săptămâni. Plecarea familiei însemna că acesta era în mâinile KGB.

Oleg Gordievski și soția lui, Leila, după reunirea lor, la scurt timp de la prăbușirea Uniunii Sovietice. Foto: Daily Mail

Stația MI6 din ambasada britanică de la Londra a fost anunțată să pregătească declanșarea operațiunii Pimlico — un plan periculos de extragere a lui Gordievski din URSS în caz de urgență. La Londra toți erau pesimiști în privința șanselor de succes.

Când Gordievski și-a întâlnit familia la aeroport, i-a zis soției că nu se mai pot întoarce la Londra și că era acuzat pe nedrept. Ea a acceptat explicația sa. Pe drumul spre casă, ea nu a observat mașina KGB care îi urmărea.

Acasă, el bea într-una și se foia de colo-colo, fumând nervos, încercând să rămână calm. Să încerce să ia legătura cu MI6? Putea să încerce să fugă? Puteam să le și pe Leila și pe fete, Maria (5 ani) și Anna (3 ani)? Pe de altă parte, supraviețuise după ce fusese interogat sub influența drogurilor. Oare KGB dădea înapoi?

Oleg a plecat să se refacă la un sanatoriu și spa KGB la sud de Moscova. Acolo a observat că toți de acolo erau agenți – când alerga prin pădure, vedea indivizi care-l filau și se întorceau repede cu spatele la el, prefăcându-se că urinau. Sanatoriul era un fel de închisoare confortabilă. Atunci și-a spus: “Dacă nu ies din asta, o să mor.”

Operațiunea Pimlico

El a făcut primul pas pentru declanșarea operațiunii Pimlico. Într-o dimineață, și-a folosit experiența și a scăpat de filaj în timp ce mergea într-o piață din Moscova, cărând o pungă de plastic cu un S mare pe ea. Așa a dat de veste echipei britanice că trebuia să ia legătura. La o oră prestabilită, el a rămas în fața unei brutării, cu punga cu S în mână. Un bărbat (agent MI6) a trecut pe lângă el cu o pungă de la Harrods în mână, mâncând un baton Mars. S-au privit mai puțin de o secundă. Apoi au plecat, dar semnalul fusese transmis: operațiunea Pimlico fusese declanșată.

Planul prevedea ca el să se îndrepte spre granița URSS cu Finlanda, de unde urma să fie ascuns în portbagajul unei mașini conduse de agenți MI6. Șansele de succes erau teribil de mici.

Oleg Gordievsky, felicitat de fostul premier britanic Margaret Thatcher după decorarea sa de către Regina Angliei, pe 18 octombrie 2007. Foto: Wikimedia

Gordievski a ajuns la un punct de întâlnire situat la aproximativ 43 de kilometri de frontiera cu Finlanda și a stat ascuns într-un canal până când l-au preluat doi agenți englezi, însoțiți pentru acoperire de familiile lor.

Arma secretă a englezilor: scutecele murdare

Conform ziarului The Sunday Times, una dintre soțiile celor doi a scos un pachet cu brânză care mirosea puternic și o pungă cu cipsuri când vameșii au adus câinii ca să verificile cele două mașini. Apoi, într-un gest spontan și foarte eficient, cealaltă femeie a început să schimbe scutecele murdare ale copilului chiar pe capota portbagajului în care se ascundea Oleg. Câinii au fost năuciți de miros și s-au îndepărtat.

“A fost o armă care nu a mai fost folosită în timpul Războiului Rece sau altădată”, a spus unul dintre cei doi agenți implicați în operațiune.

Gordievski a ajuns în Finlanda, într-una dintre cele mai importante operațiuni de extragere a unui spion din istorie. După fuga sa, el nu și-a mai putut vedea familia până la căderea URSS, șase ani mai târziu. Mariajul lui s-a destrămat, sub presiunea timpului în care a fost departe de soție.

Condamnat în lipsă la moarte de autoritățile comuniste, sentință care nu a fost niciodată abrogată de Moscova, care îl consideră un trădător, Gordievski a ajuns în Marea Britanie, unde trăiește și în prezent, în comitatul Surrey.

Gordievski, într-o întâlnire cu președintele american Ronald Reagan, pe 21 iulie 1987. Foto: Mary Anne Fackelman – Ronald Reagan Presidential Library

Anglofil declarat, acum în vârstă de 80 de ani, el continuă să sfideze Kremlinul, dar a scăpat de soarta altui fugar rus, Sergei Skripal, victima atacului cu Noviciok de la Salisbury.

În 2007, Gordievski a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a cu ordinul St Michael and St George (CMG) “pentru servicii aduse Marii Britanii”. El a primit și o pensie de 20.000 de lire sterline (22.479 de euro) pe an de la MI6.

În aprilie 2008, presa britanică a relatat că pe 2 noiembrie 2007 Gordievski a fost adus în stare de inconștiență la spital și internat timp de 34 de ore. Acesta a susținut ulterior că a fost otrăvit cu talium de “elemente obscure” de la Moscova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here