Copiii Holocaustului: Povestea unei imagini emoționante pe care supraviețuitorii iadului nazist au refăcut-o după 74 de ani

Malnutriți și traumatizați de nenorocirile războiului, 300 de copii ieșeau în 1945 din lagărul de concentrare Theresienstadt. Ajunși în Praga, ei au făcut o fotografie în centrul orașului, înainte de a fi duși în Anglia, în zona lacului Windermere, din actualul parc național Lake District, pentru a se reface. Grupul a devenit cunoscut sub numele de “Copiii Windermere”.

Astăzi, doar opt dintre acei copii mai sunt în viață. Dar asta nu i-a împiedicat să facă din nou imaginea din ’45 exact acolo unde a fost realizată: la Praga. Chiar dacă numai ei mai trăiesc, au completat fotografia cu rudele lor, ca un simbol al supraviețuirii.

“Această imagine este emblematică. Este începutul vieții lor de la Windermere. Au venit din iadul de pe pământ și ajungeau în paradisul de la Wordsworth. A fost extraordinar”, a declarat Trevor Avery, directorul proiectului Lake District Holocaust, care a organizat această reuniune. “A fost incredibil de emoționant să-i vezi din nou în fața monumentului. Cel mai emoționant a fost atunci când grupul a început să cânte în ebraică și în idiș. Erau cântecele mamelor și taților lor. Au fost cele mai frumoase voci care s-au auzit în piața din centrul Pragăi. Mi-au dat fiori pe șira spinării”, a adăugat Avery.

“A fost o schimbare de situație atât de mare pentru ei. Nu poți avea ceva mai extrem decât să fii eliberat dintr-un lagăr de concentrare, să fii luat cu avionul, să zbori spre Anglia și să ajungi într-un loc precum Windermere. Ei au fost luați de lângă familiile lor și lăsați pe cont propriu în aceste tabere. Au fost nevoiți să învețe să trăiască fiecare zi, una după alta. Nu puteau să se gândească prea mult la trecut, pentru că era prea dureros și nici nu îndrăzneau să se gândească la viitor. Unii își petrecuseră toată copilăria în lagăre. Au fost patru ani de coșmar. Când au ajuns la Windermere a fost uimitor. Încă nu știau ce se întâmplase cu familiile lor. Unii dintre ei au spus că au încă amintiri puternice de la Windermere. Simțeau că au ajuns în Paradis, după ce au venit de unde au venit”, a explicat inițiatorul proiectului.

Pentru a recrea imaginea, în jur de 200 de oameni (copiii și nepoții supraviețuitorilor) au zburat din toată lumea, inclusiv din Statele Unite, Canada și Israel, spre Praga.

Potrivit Lake District Holocaust Project, după ce au fost scoși din lagărul Theresienstadt, azi cunoscut sub denumirea Terezin, din Cehoslovacia, copiii au fost duși în Cumbria, ținutul din nord-vestul Angliei, pentru o perioadă de recuperare, înainte de a începe o nouă viață. Copiii cu vârste cuprinse între trei și 17 ani au fost transportați cu avioanele britanice spre Insulă, în grupuri de câte 30. După sosirea în Anglia, au fost duși în Lake District cu autobuze și camioane. Au fost cazați în hosteluri de lângă lacul Windermere, unde au primit îngrijiri.

Supraviețuitori
1945: Copiii care au scăpat din lagărul de concentrare de la Theresienstadt s-au fotografiat în fața monumentului liderului reformist Jan Hus. Foto: Another Space/Lake District Holo

Cu timpul, grupul s-a fărâmițat și cei mai mulți s-au stabilit în Marea Britanie, dar supraviețuitorii au continuat să țină legătura și să se întâlnească o dată pe an, depănând amintiri din război. Cei care mai trăiesc plănuiesc un eveniment prin care să marcheze în 2020 împlinirea a 75 de ani de la încheierea Celui De Al Doilea Război Mondial.

De trei ori la gazare

Denise Kienwald, în vârstă de 69 de ani, a cărei mamă poloneză, Minia Jay, a făcut parte din grupul de copii, a venit la Praga de la Londra pentru a reface fotografia. Mama ei, care a fost casnică și croitoreasă, a murit cu doi ani în urmă, la 91 de ani, și a trecut prin mai multe lagăre, inclusiv prin temutul Auschwitz.

După eliberare, Minia s-a căsătorit, a avut doi copii, șase nepoți și șapte strănepoți. “Mama era în fotografia aceea și a fost foarte simbolic că am stat în același loc. Asta dovedește că Hitler n-a învins, pentru că noi încă suntem acolo”, a spus Denise. “Am fost acolo cu soțul și cele două fiice. E important ca povestea să fie spusă mai departe pentru ca oamenii să învețe să fie toleranți. Mama a fost trimisă de trei ori la gazare, dar a avut noroc și mereu au scos-o și au trimis-o în altă parte. A fost o femeie foarte curajoasă (…). Toți o plăceau. Când eram tânără, îmi povestea despre lagăre și despre cum s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a continuat să muncească. Mi-a zis despre podul de lemn pe care trebuiau să-l traverseze când mergeau la muncă și cum cădeau oamenii și se răneau. Mi-a povestit despre supa pe care le-o dădeau s-o mănânce, care era doar apă cu o jumătate de cartof”, a continuat fiica Miniei.

Printre cei care au mers la Praga pentru această imagine emblematică s-a aflat și judecătorul Robert Rinder care a descoperit, cu ajutorul unei emisiuni a postului BBC, “Who Do You Think You Are? / Cine crezi că ești?” că bunicul său a fost un supraviețuitor al Holocaustului și a fost adus la Windermere. “Înainte să plece din Praga, acest grup de băieți și fete au trecut prin iad. A fost vremea celui mai inimaginabil diavol. Această imagine a devenit emblematică și m-am gândit că este uimitor să o refacem cu copiii și cu nepoții noștri”, a spus mama judecătorului englez, Angela Cohen. “Acolo a fost o legătură reală. Atmosfera era incredibilă, a fost foarte emoționant, a fost trist, dar și vesel. A fost o sărbătoare îmbinată cu tristețea pentru cei pe care i-am pierdut. Ne gândeam cum ar fi fost dacă ei erau acolo – doctori, muzicieni și mari gânditori”, a spus ea despre întâlnirea de la Praga.

Revedere
2019: Ultimii opt supraviețuitori din grupul celor 300 de copii s-au întors la Praga cu 200 de rude din toate colțurile lumii, la 74 de ani după eliberarea din lagărul nazist. Foto: Daily Mail

Copiii Holocaustului au scăpat ca prin minune de la moarte. Când au ajuns în Anglia erau îngroziți, storși și slabi ca niște schelete vii. Rămași fără familiile exterminate de naziști în lagărele în care au murit peste un milion de oameni de la Treblinka, Buchenwald și Auschwitz, ei nu mai aveau nimic – erau doar niște refugiați ieșiți din ruinele imperiului lui Hitler. Numerele tatuate pe brațe și urletele care răzbăteau noaptea din dormitoarele lor, izbucnite din cele mai urâte coșmaruri, le reaminteau suferința prin care trecuseră.

Soarta lor s-a schimbat când filantropul britanic Leonard Montefiore, acționând în numele organizației Care of Children from Concentration Camps, a cerut guvernului să primească în țară 1.000 de copii orfani. S-a stabilit ca 300 dintre aceștia să fie îngrijiți timp de numai șase luni la Windermere. Poveștile lor sunt o dovadă nu doar a puterii tinerilor de a se reface după orori inimaginabile, dar și a toleranței și a oportunităților pe care aceștia le-au găsit în Marea Britanie, notează The Telegraph. Unii dintre ei au studiat și și-au luat doctoratul, alții și-au clădit o carieră de succes sau au avut o meserie respectată în țara care i-a adoptat.

Mama – gazată, tatăl – împușcat

“Am revenit la viață în Lake District”, și-a început mărturia Ben Helfgott, acum în vârstă de 89 de ani, care trăiește în Harrow, în nordul Londrei. A reprezentat Marea Britanie la ridicarea greutăților, la Jocurile Olimpice din 1956 și 1960, iar în urmă cu patru ani a primit distincția Freedom of the City of London. “Peisajul era minunat și aerul curat a fost ceva special. Aveam de mâncare, eram liber. A fost miraculos.”

Helfgott avea 15 ani când a ajuns în Anglia. Copiii dormeau în paturi separate și atunci au văzut primele cearșafuri curate din viața lor. Unii încă sufereau de tifos sau tuberculoză, dar erau pe picioarele lor și fizic s-au refăcut destul de repede. Însă mental încă erau zdruncinați. “Am început repede să jucăm fotbal și volei, înotam în lac. Dar nu vorbeam despre ceea ce trăisem. Dacă cineva venea în vizită și ne vedea alergând de colo-colo, ar fi crezut că ne-am revenit. Dar noaptea era altceva.”

Holocaust
Doar opt dintre cei care au făcut această imagine în 1945 mai trăiesc azi. Ei plănuiesc o reîntâlnire în 2020, pentru a marca 75 de ani de la sfârșitul războiului. Foto: Another Space/Lake District Holo

Ben Helfgott era polonez, ca majoritatea copiilor. Venea din orașul Piotrków Trybunalski, unde în noiembrie 1939 a fost ridicat primul lagăr pentru evrei. Mama lui, Sarah, și sora lui de opt ani, Lusia, au fost executate laolaltă cu 520 de oameni, în 1943. El și tatăl său, Maurice, au fost transferați în lagărul de concentrare Buchenwald, de unde Ben a fost dus în apropiere, la Schlieben, unde a dus un regim crunt de înfometare, brutalizare și muncă fără răgaz, la o fabrică de arme antitanc. A rămas orfan și de tată în iarna lui 1945 – a fost împușcat când a încercat să evadeze. “Chiar și azi moartea lui mă afectează. Mă tot gândesc că a fost omorât ca un câine și nimeni nu știe unde. Nu cred că voi scăpa vreodată de gândul ăsta”, a mărturisit bătrânul.

“Am văzut atâtea cadavre”

Arek Hersh e un alt supraviețuitor care nu va ști vreodată circumstanțele morții tatălui său. Holocaustul i-a ucis 81 de rude, inclusiv mama, Bluma, care a fost gazată și aruncată într-o groapă comună din lagărul Chelmno, în Polonia. În iulie ’44, când avea 15 ani, el a fost trimis la Auschwitz. Astăzi, la 90 de ani, trăiește în Leeds și încă are numărul sinistru – B7608 – tatuat pe brațul stâng. “M-am gândit că n-am de ce să-mi fie rușine, germanilor ar trebui să le fie rușine. Am hotărât să-l păstrez”, a explicat Hersh pentru The Independent.

Numele lui întreg era Herszlikowicz, dar și l-a schimbat în Hersh ca să poată fi pronunțat mai ușor. Atât de dureroasă a fost experiența lui de la Auschwitz, că vreme de 50 de ani n-a putut vorbi despre asta nici măcar cu soția lui, Jean, cu care are trei copii și șapte nepoți. Abia în 1995 a scris o carte, “A Detail of History”, în care a început să relateze evenimentele din copilărie care l-au marcat. “Erau 100 de barăci împărțite de 1.000 de bărbați. Dimineața primeam o bucată de pâine neagră, ceva oribil, și cafea neagră făcută din grâu prăjit. La prânz ne dădeau o supă chiară cu niște frunze care pluteau deasupra și aia era toată mâncarea. Imediat cum te vedeau că dai semne de slăbiciune, îți strigau numărul și te băgau în camera de gazare”, a povestit Hersh.

Spre finalul terorii, când a început să vadă escadroanele de bombardiere americane care survolau lagărul, începuse să-și închipuie cum ar fi dacă unul ar scăpa un proiectil peste ei. “Nu-mi mai păsa de ce mi s-ar fi întâmplat, îmi doream doar ca războiul să se încheie.”

A fost scos de naziști de la Auschwitz pe 23 ianuarie, cu patru zile înainte de eliberarea lagărului, și dus într-un marș forțat, marșul morții, cum i se spunea, prin zăpada mare, spre Buchenwald. Îmbrăcați doar în pijamaua vărgată, fără căciuli, fără mănuși și fără șosete, noaptea dormeau pe pământul înghețat bocnă. Frigul i-a decimat; cei care dădeau semne de neputință erau împușcați în spate și aruncați pe marginea drumului. “Am văzut atâtea cadavre”, a spus Hersh.

Dar el a reușit să supraviețuiască. După un asemenea iad, Lake District a fost cu totul altă lume pentru el. În ciuda raționalizării alimentelor din Marea Britanie, pentru el era destulă mâncare. Odată, localnicii le-au donat cartelele lor copiilor, pentru ca aceștia să-și poată cumpăra pentru prima oară supă de tomate.

Învingători
Ben Helfgott și Arek Hersh, doi dintre copiii care au ajuns în Anglia, la Windermere. Foto: The Independent

Deși aveau mai multă mâncare decât puteau consuma, mulți băieți ascundeau felii de pâine sub saltele. Și acum, la 80-90 de ani, cei care mai trăiesc sunt obsedați de mâncare. Când au dat de libertate, unii au început să zburde nebunește, alții erau fascinați de musicalurile cu Errol Flynn și Jeanette MacDonald pe care le puteau vedea gratuit. Se plimbau într-una cu bicicletele și nu pricepeau de ce toate mașinile îi claxonau – circulau pe partea greșită a străzii.

Loiali și mândri

Dar băieții mai aveau o trăsătură comună, își amintește supraviețuitorul: erau extrem de loiali unul altuia. După stagiul de recuperare de la Lakes, au fost împrăștiați prin toată Marea Britanie. Au ținut mereu legătura unii cu alții și cei care mai trăiesc vin negreșit la întâlnirea din fiecare an.

Toți sunt încă afectați de ceea ce au trăit. Prima oară când s-a întors la Auschwitz pentru aniversarea anuală, în 1980, Hersh a avut nevoie de trei încercări de a intra pe poartă. I-a fost teribil de greu și nici acum nu simte că s-ar descurca mai bine.

Dar mai presus de toate, băieții sunt mândri. Mândri de ei, mândri că au supraviețuit, mândri că și-au reclădit viețile și mândri de țara care i-a adoptat. “Când am venit la Lake District, a fost uimitor. Asta e țara pe care am simțit-o nu doar ca pe casa mea, ci ca și cum m-aș fi născut aici”, a mărturisit Arek Hersh.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here