De ce pandemia a luat omenirea prin surprindere deși a fost anunțată cu surle și trâmbițe? Când prostia și populismul se răzbună 

Coronavirus, epidemie globala
Lumea în vremea pandemiei. Ce trebuie să învățăm ca să nu mai trecem printr-o astfel de experiență? Foto: Alexei Hulsov/Pixabay

În România, primul caz de contaminare cu coronavirus a fost raportat de autorități în data de 25 februarie 2020. În China, primul caz oficial a fost în data de 10 ianuarie. De asemenea, în ultima zi a anului 2019, reprezentanții Chinei anunțau Organizația Mondială a Sănătății de existența noului virus.

Autoritățile din România au avut la dispoziție 45 de zile ca să se pregătească pentru această epidemie, dar au ratat din nou.

De data aceasta se vor justifica, probabil, folosind exemplele altor state care, până la această oră, par a fi mai puțin pregătite ca România. Dar e de ajuns?

E prea devreme pentru un răspuns. Ne aflăm în ochiul furtunii și nimeni nu știe cu adevărat în ce direcție ne îndreptăm.

Un model matematic publicat în urmă cu o săptămână anunța că la sfârșitul lunii martie vor fi cel puțin un milion de persoane infectate la nivelul întregii lumi. Au fost 850.000, cu 150.000 mai puține. Prima idee care-ți vine în cap e să spui că măsurile dure de izolare și distanțare socială au dat rezultate, dar când te uiți la datele din Spania și din SUA, realizezi că încă nu se poate trage o astfel de concluzie. Ne aflăm în zona în care realizarea unui model de predicție e aproape imposibil.

În opinia mea, Italia e cel mai important indicator (marker) în ce privește evoluția epidemiei, dar și în ce privește măsurile luate de guverne, pentru că în această țară pare să se fi combinat și să fii interacționat toate deciziile proaste cu toate deciziile bune încercate până acum în întreaga lume.

În Italia, autoritățile au luat măsuri de protecție întârziate, iar populația, în prima fază, n-a ținut cont de ele. 

La început, nu s-au făcut testări și nici anchete epidemiologice serioase, iar ideea că boala e o “simplă gripă” a avut mare succes pe rețelele sociale. 

Întreruperea activităților școlare, a competițiilor sportive și a activităților economice a venit mult prea târziu. Criza echipamentelor de protecție a făcut ravagii și s-a declanșat panica. Să ne amintim episodul fugii din Milano când mii de oameni au luat cu asalt gările că să plece din oraș pentru că au aflat că acesta va fi închis.

Reacția autorităților a venit prea târziu, atunci când virusul a cuprins regiuni întregi, cea mai afectată fiind Lombardia. Uitându-ne la Italia, putem spune că nimeni nu a fost pregătit pentru că nimeni nu a înțeles ce se întâmplă cu adevărat. Excepțiile Taiwan, Hong Kong și Coreea de Sud nu fac decât să confirme această regulă.

Autoritățile, dar și oamenii în general au refuzat să creadă că omenirea poate fi lovită de o astfel de epidemie, că viețile, rutina cotidiană se pot schimba cu o asemenea rapiditate și atât de brutal.

A fost o orbire în masă. Cei bogați au crezut că resursele materiale vor funcționa ca un fel de protecție care va ține virusul la distanță, dar această încredere s-a năruit atunci când celebrul actor Tom Hanks a anunțat că a fost testat pozitiv. Oamenii politici au crezut și ei că aflați în vârful ierarhiei statului, a lumii, nu vor fi ajunși de microscopicul virus. Această încredere s-a năruit și ea când Justin Trudeau, premierul Canadei, a intrat în carantină pentru că soția lui a fost infectată cu noul virus. Dar șocul oamenilor politici, și nu numai a lor, a fost total atunci când Boris Johnson, premierul Marii Britanii, a anunțat că a fost testat “pozitiv” pentru coronavirus.

Această “democrație absolută” a epidemiei, în opinia mea, i-a făcut, în final pe mulți oameni să înțeleagă că suntem într-un “pericol global” și că în această nouă și nedorită situație nu există salvări individuale. Nici măcar “salvări naționale”.

Epidemia a arătat și care sunt provocările globalizării (posibilitatea declanșării cu rapiditate a unei pandemii din cauza sistemului gigantic de transport), dar și limitele și neputința izolării, care lipsește o țară și un teritoriu de resursele necesare de a lupta cu pandemia. 

De exemplu, faptul că Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană a văduvit-o de acces la toate mecanismele de colaborare a UE care, chiar dacă greoi, au început să funcționeze și astfel guvernele mai pot obține echipamente de protecție, medicamente și aparatură medicală.

În același timp, cred că epidemia a arătat și care e nivelul de prostie la scară planetară, cât rău face această prostie și câte pierderi efective de vieți omenești aduce. A fost o oportunitate pentru mulți să înțeleagă că educația reprezintă principalul scut de protecție al civilizației umane. Că e o crimă ca un lider sau o organizație politică să folosească necunoașterea oamenilor pentru a obține voturi “ieftine”, apelând la populism și la frică. Răspunsul acestor oameni în vreme de criză va fi unul bazat pe polism și pe frică.

Exact de ce nu are nevoie niciun guvern într-o astfel de perioadă. Autoritățile fac acum apel la rațiunea, calmul și respectul oamenilor pentru a putea să impună metode de protecție cum ar fi carantina, izolarea, distanța socială, dar să creeze și solidaritate pentru a reuși să limiteze efectele epidemiei. Pe lângă corupție, deja putem spune din mijlocul acestei încercări că și prostia ucide.

Nimeni nu poate spune cum se va ieși din această criză. Iar cine crede că ne vom întoarce la vechea lume ca și cum nimic nu s-a întâmplat se înșală. 

Criza economică din 2008 a schimbat lumea din temelii, a generat un nou Război Rece, a relansat populismul în întreaga lume și a determinat guvernele să ia măsuri dureroase pentru ieșirea din prăpastie. Au fost mulți învinși și multă dezamăgire. Criza de acum va produce și ea un ocean de neliniște, dar și o nouă raportare la ce înseamnă sănătate publică și educație.

Epidemia este ca o oglindă pusă în fața fiecăruia dintre noi, oferindu-ne posibilitatea să ne vedem așa cum suntem în realitate, cu defecte și calități. Dar asta nu se întâmplă doar la nivel de individ, ci și la nivel de societate.

Ce poți spune despre un sistem social în care medici, asistente și infirmiere își dau demisia, intră în concediu medical sau fără plată exact când oamenii au mai multă nevoie de expertiza și efortul lor.

Fiecare caz trebuie tratat individual, dar totuși există o diferență între o infirmieră care acceptă riscurile profesiei și una care fuge de pe câmpul de luptă. Principalii responsabili sunt cei care nu asigură și n-au asigurat echipament de protecție. Nu poți să pleci la război fără pușcă, dar dacă n-ai pușcă asta nu înseamnă că trebuie să fugi. Poți să faci un pas înapoi, să ajuți în spatele frontului, să te organizezi, să faci presiuni asupra administrației spitalului și să ceri echipament, să te asociezi cu alții care sunt în aceeași situație și să cauți soluții. 

Departe de mine gândul să judec pe cineva, dar în aceste zile e o mare diferență între miile de medici, asistente și infirmiere care aleg să rămână și să lupte pentru viața pacienților lor și cei câteva zeci care dau bir cu fugiții.

În cazul României, apare chiar un paradox. Cei mai afectați de epidemie par a fi reprezentanții sistemului de sănătate. Și asta se întâmplă pentru că acesta e la pământ. Dar e ceva știut de la tragedia Colectiv. De atunci au trecut cinci ani degeaba, doar pentru ca falimentul sistemului de sănătate să facă acum un număr exponențial de victime.

Autoritățile din România au luat câteva decizii bune, dar au clacat în ce privește funcționarea sistemului public în condiții de criză. S-a văzut, de această dată la scară largă, că nepotismul, pilele, corupția politică au generat un sistem public fragil, plin de găuri și rigid. 

Mulți dintre cei ajunși pe pile în prima linie de luptă cu epidemia au clacat, au fugit sau au generat dezastre. Coteriile politice locale au arătat că spitalele județene nu numai că nu funcționează, dar se transformă în adevărate bombe epidemiologice din cauza incapacității unor manageri numiți politic.

Același fenomen s-a petrecut și la direcțiile de sănătate publică, celebrele DSP-uri, la nivelul poliției generale și locale. Culmea e că, în cele mai multe situații, soluțiile au venit de la cei marginalizați, cei fără spate și care supraviețuiseră într-o zonă sau alta dintr-o instituție publică pentru că se pricepeau la ceva, iar profitorii și impostorii depindeau de ei. Dar și aceștia au fost tot mai puțini. Valurile de politizări succesive ale instituțiilor publice le-au transformat într-un păienjeniș birocratic care, în final, le-a paralizat.

Scena aceea cu fosta șefă de la DSP Timișoara care efectiv, minute întregi, nu a reușit să lege o frază coerentă e relevantă din acest punct de vedere.

Epidemia a scos eroismul, dar și lașitatea la suprafață. Întrebarea e ce vom învăța din această experiență, cum vom schimba lumea în care trăim astfel încât să facem față unor noi provocări, să nu mai fim surprinși că un virus microscopic poate răsturna lumea, deși de zeci de ani, mii de experți ne spun că o astfel de situație e extrem de posibilă?

Răspunsul la această întrebare e unul global.  

 

 

 

2 COMENTARII

  1. Nu stiu cat ne ajuta sa gandim ca raspunsul trebuie sa fie unul global, deoarece privite la nivel global, solutiile vor fi mult intarziate. Nimeni nu trebuie sa stea cu mainile-n san, pana se misca lumea global, asadar fiecare in dreptul lui isi va lua masuri pentru a se proteja in viitor. In cazul Romaniei, care mai are pana ajunge pe panta descendenta, cred ca expertiza armatei este esentiala, acolo coruptovirusul nu a patruns atat de adanc ca in restul societatii, si-asta nu pentru ca factorul politic n-ar fi facut eforturi, insa de la intrarea in NATO si la cererea ei expresa, s-a reusit a se pastra o meritocratie si-o expertiza. In structura militara pare a se gasi rezervorul de competenta nationala, si este de asteptat ca guvernul sa-l acceseze intens in vremea pandemiei, daca sistemul subred de sanatate va da rateuri zi de zi, asa cum vedem.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here